TĂCEREA NEMURIRII

... şi-ți auzeam tăcerea
prelinsă ca mierea-ntr-un
zâmbet duuuulceeee ...
zâmbetul tău
blând şi luminos
- culoare a spicului de grâu
pe chipul radiant al verii.
Albastru-ți privirii
mi-a îmbrăcat trupul
în cămăşuță diafană
sub care cântecul inimii răzbătea
ca un sunet de copot
din altarul bisericii
zidită întru nemurirea dragostei.

În mine
te cuibărisem, iubite,
pe o alunecare de gând,
acolo,
pe trepte de-altar te-aşezasem ...
stăteam lângă tine ...
ascultând şi privind veşnicia în doi
şi taina nemuririi
ce stă ascunsă în noi.

5 august 2016
Mara Emerraldi