N-AI INTELES, CANDVA

Am lăsat cerul să plângă
jalea durerii
provocată de plecarea ta
din gândurile mele.
...şi-au obosit norii
de s-au împrăştiat
care încotro,
lăsându-mă să mă-ncalzesc
la acelaşi soare,
care-a luminat fericirea noastră.
Încet am devenit Sahara
iar acum,
cine să mai iubească atâta uscăciune?
Mă simt stafidindu-mă
din cauza deshidratării de tine
fiindcă îmi erai apa
care-mi inunda fiinţă.
Mi-ai fost, cândva,
aerul
pe care-l inspiram,
acum, doar, expir
reziduri din noi.

N-ai înţeles că
eu
eram
noi ?

1 octombrie 2015
Mara Emerraldi